-Primita pe email-Cea mai mare cladire-

Cea mai mare cladire

L-a gasit dezamagit si depresionat de o lucrare care refuza sa creasca pe masura asteptarilor si jertfei lui. Numai doisprezece convertiti dupa cativa ani de misiune. O biserica asa de mititica …

Se merita oare sa mai zaboveasca intr-un asa loc asa de sarac nu numai in rezultate, ci si in resurse materiale? Trebia sa-si chinuiasca in continuare familia sortita parca unei saracii amenintate permanent cu grija zilei de maine? N-ar fi fost mai bine sa se duca pastor in alta parte, unde un grup de peste 400 aveau nevoie de el si ar- fi rasplatit mai imbelsugat si aspectul material al vietii lui de familie?

Intrebarea nu era una matematica, ci una de suflet, cu o logica dincolo de orice sistem de masurare. Simtea ca este legat de oamenii din acel loc si se simtea “chemat” de Dumnezeu acolo. N-ar fi vrut sa “paraseasca postul” si sa nu stea “la datorie”.

Pentru vizitatorul venit de departe, dintr-o tara mult mai bogata, lipsita de “grija zilei de maine” … si chiar de poimaine, intrebarile acestea erau foarte stanjenitoare. Nu se simtea indreptatit sa le raspunda. Era prea “alintat” ca sa le aline. Avusese prea mult succes ca sa-i predice altuia despre sacrificiu.

“Eu sunt pe jumatate evereu, asa ca am sa-ti spun doar o poveste. Poate te ajuta sa gasesti un raspuns la situatia ta. Ascult-o:

“Am vizitat nu de mult un sat. Cand m-am apropiat, am vazut mai intai grajdurile uriase si cladirile mari unde se cresteau porcii. Era probabil o ferma prospera. Am trecut dincolo de o viroaga si am vzut cladirile masive ale unei crescatorii de gaini. Apoi au aparut strazile, cu casele insirate ca niste margele de toate culorile, unele mai mari si parca mai colorate, altele mai mici si mai facute una cu pamantul. Spre centru, am dat de casele cu ferestre mari ale bogatanilor, ale muzeului local si ale magazinelor satesti, musuroind de clieni si burdusite cu marfa. Ascunsa parca in dosul acestor cladiri am intrezarit si cladirea unei bisericute. Parea saraca, stinghera si stanjenita intr-o asemenea vecinatate. Am stat de voba cu cine am avut de stat de vorba, am trebalit ce am avut de trebaluit si apoi am plecat.

La despartirea de satul acela frumos, am mai aruncat o privire inapoi de pe coama dealului si sti ce am vazut? Privita de departe, din acel punct de vedere si comparata cu toate celelalte cladiri din sat, biserica era totusi cea mai … mare dintre toate. Turla ei subtire ca o sageata aratand drumul catre cer patrona deasura tururor celorlalte acoperisuri, piedute acum in anonimtaul colectiv.

Fara sa vreau, mi-au venit in minte cateva concluzii inevitabile:

1. Intelepciunea si spiritualitatea constructorilor au hotarat ca mai toate cladirile de biserici istorice sa nu fie foarte masive, dar sa fie foarte mari in inaltime. Chiar si acoperisurile lor nu sunt ca acoperisurile celorlalte case, ci fortate spre inaltime printr-o aparent nejustificata risipa de material si de eforturi.

2. Marimea bisericilor nu se masoara pe orizontala, ci pe verticala. Ele nu vor rivaliza niciodata cu porcariile sau gainariile celelalte. Ele nu trebuie sa se asemene cu casele bogatanilor si nici cu magazinele prospere ale afaceristilor sau cu muzeele colectionarilor de trecut.

3. Privita din avantajul unei analize facute de la departare, detasata de framantarile de pe ulitele urbei, cladirea bisericii a fost, este si probabil va mai fi pentru multa vreme … ccea mai mare.

“Asa se cade si asa trebuie sa fie”, au spus constructorii.

Marimea unei biserici depinde de spiritualitatea ei, nu de masivitatea ei. Succesul sau insuccesul ei trebuie inteles numai in masura in care cei care o locuiesc reusesc sa se inalte si sa se intalneasca cu cerul. Misiunea ei este sa se vada de departe si sa-si faca glasul la fel de necesar si de auzit ca bataile clopotului asezat in turla.

S-ar putea ca unele biserici, aparent mici, sa fie in realitate cele mai sfinte si mai “mari” dintre toate!